joi, 6 august 2015

Spre Peştera Bucegilor


Căutam un loc departe de fierbintele oraş-capitală dar uşor de ajuns la el şi, comod cum sunt zilele astea, să pot să parchez maşina cât mai aproape. Brusc mi-am adus aminte de nişte păţanii mai de demult prin zona Padina – Peştera şi mi-am zis: „Hai să văd cum se mai prezintă controversatul TransBucegi!” Sâmbătă dimineaţa am luat drumul neterminatei A3, care m-a scos pe undeva după Ploieşti, spre Băicoi, sau Paralela 45, dacă vă place mai mult. Până în Comarnic, drumul a fost aproape liber, şi de poliţie şi de alţi automobilişti. Ne-am întâlnit toţi în zona Comarnic-Posada, dar am depăşit, la pas, şi acest hop! Chiar înainte de Sinaia am făcut stânga pe „alternativa” spre Târgovişte, peste Păduchiosu’ (DN 71).
Am început deja să mă relaxez pe curbe şi, după 6 km, era să ratez intrarea pe TransBucegi! În ultima clipă am văzut indicatorul H Peştera şi pe cel de drum restricţionat şi am făcut dreapta în ac de păr pe DJ 713! A urmat traseul de vis pe care mi-l reaminteam, similar cu un mini-Transfăgărăşan, pe lângă Cabana Cuibul Dorului, cu o oprire de belvedere şi poze multe la limita dintre Prahova şi Dâmboviţa şi o a doua oprire pe şaua Dichiului, la cabana cu acelaşi nume. Aici le-am făcut cu mâna celor care se duceau spre Piatra Arsă şi am pornit la vale spre hotelul Peştera, prin Zănoaga, apoi prin dreapta lacului de acumulare Bolboci, Cheile Coteanu şi lăsând în stânga Cabana Padina şi festivalul Padina-fest (DJ 713A, 714 + No Name Road, 714), după 25 de km din drumul naţional şi circa o oră am parcat lângă hotelul Peştera.
Am luat-o apoi la colindat locurile. Am renunţat rapid la varianta cu telecabina spre Babele şi retur, optând pentru mişcare pe două picioare, ceea ce s-a dovedit o alegere inspirată pentru că la Babele a plouat, la noi nu! Aşadar, pe lângă schit, uşor la vale, apoi la deal (!) până la Peştera Ialomiţei. Eu am găsit-o cu acces modernizat pe bani europeni, dar închisă, dar la câteva zile s-a deschis oficial. Nu am putut însă să nu mă mir din nou de mănăstirea crescută în gura peşterii, păzind parcă (sau dijmuind!) energiile lumii închise în aceste locuri!
După „drumeţie”, trecând şi pe lângă numeroase grătare sfârâind de proteine animale, am zis să mergem şi noi la hotel să ne alimentăm. Am intrat prin locul de joacă pentru copii direct pe terasă, dar cum era ocupată toată, am găsit o masă în interior, lângă bar. Cam după trei sferturi de oră am primit prima bere, iar mâncarea după două ore! De ce n-am plecat? Nu aveam alt loc cu potenţială mâncare! Data viitoare merg cu grătarul după mine… Ce n-am înţeles, a fost remarca ospătăriţei, la plecare: „Mai veniţi pe la noi, dar în cursul săptămânii… acum a fost aşa, mai ca la fast-food!” Care „fast”?
Dar, peisajele, drumul liniştitor, temperatura şi aerul de munte, dar şi grupul de prieteni au făcut din această destinaţie una de repetat, chiar şi în alt weekend călduros.
Trimiteți un comentariu