duminică, 29 decembrie 2013

De ce My Way?


Cum în câteva zile se încheie primul meu an ca blogger, înainte să vă las să savuraţi petrecerea de final de 2013 şi de început de 2014, vreau să arunc lumină asupra acestui blog!!! Am primit întrebarea din titlul acestei postări de la prieteni (bloggeri şi ei, sau nu). De ce am ales un nume care te duce cu gândul la melodia celebră My Way, adusă în scenă de inegalabilul Frank Sinatra? Am copiat un maestru?
Trebuie să vă spun sincer, NU! Deşi cunosc şi apreciez cântecul, mi se pare prea de final... prea end of story... în fine, prea pesimist. Chiar şi cele trei strofe centrale, pe care vi le redau mai jos, sunt la timpul prea trecut din punctul meu de vedere, deşi parţial mă regăsesc în ele. Dar iată:

„... Regrets, I've had a few
But then again, too few to mention
I did what I had to do and saw it through without exemption
I planned each charted course, each careful step along the byway
And more, much more than this, I did it my way

Yes, there were times, I'm sure you knew
When I bit off more than I could chew
But through it all, when there was doubt
I ate it up and spit it out
I faced it all and I stood tall and did it my way

I've loved, I've laughed and cried
I've had my fill, my share of losing
And now, as tears subside, I find it all so amusing
To think I did all that
And may I say, not in a shy way,
"Oh, no, oh, no, not me, I did it my way" ...”

Nu, nu sunt eu... nu atât de „la final”. În plus, blogul acesta se referă, în mare proporţie, la călătorii, drumuri şi locuri de pe Pământ, şi mult mai puţin la incursiuni în trecut. Din trecut, nu am reuşit încă să vă redau nici locuri pe care le-am văzut în urmă cu ceva ani, cu mult înaintea apariţiei blogului, iar asta din teama că ele nu mai arată aşa cum le-am văzut eu şi aş putea fi acuzat de... Dar, veţi fi surprinşi poate să aflaţi că am avut totuşi în minte un drum parcurs de altcineva. Iar vă pun la încercare cu un poem, integral de data asta:


Valley Of The Dolls
You’ve got to climb to the top of Mount Everest
to reach the Valley of the Dolls.
It’s a brutal climb to reach that peak,
which so few have seen.
You never knew what was really up there,
but the last thing you expected to find
was the Valley of the Dolls.
You stand there, waiting for
the rush of exhilaration
you’d thought you’d feel - but
it doesn’t come.
You’re too far away to hear the applause
and take your bows.
And there’s no place left to climb.
You’re alone, and
the feeling of loneliness is overpowering.
The air is so thin you can scarcely breathe.
You’ve made it - and the world says
you’re a hero.
But it was more fun at the bottom
when you started,
with nothing more than hope and
the dream of fulfillment.
All you saw was the top of that mountain -
there was no one to tell you
about the Valley of the Dolls.
But it’s different
when you reach the summit.
The elements have left you battered,
deafened, sightless - and too weary
to enjoy your victory.
- Valley of the Dolls by Jacqueline Susann

Ei, vă spune ceva? Sau e prea departe în timp pentru voi? Hai să vă luminez. Valley of the Dolls, cartea, a fost publicată de Jacqueline Susann în 1966, a fost bestseller instantaneu, iar mie mi-a căzut în mână prin 1975-76, în original, ajutându-mă să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele de limba engleză. Filmul s-a realizat foarte rapid, în 1967, redând o poveste captivantă în interpretarea modestă a Barbarei Parkins, Patty Duke şi Sharon Tate. Vă mai aduceţi aminte de Sharon Tate, o frumuseţe a Hollywood-ului, dispărută tragic mult prea de tânără? Ei, filmul l-am văzut prin ’83 - ’85, în “perioada video”, prin căminele Politehnicii. Fără să ştiu cronicile de peste Ocean, filmul nu m-a impresionat, dar mi-a rămas ca o plăcută amintire Cartea! O citisem în perioada pubertăţii mele şi drumul spre succes al celor trei tinere americance mi-a rămas în minte până azi. Ca şi finalul dramatic din Valley of the Dolls, acolo unde ajung pe rând toate trei... Dolls este termenul folosit în acei ani, în jargon, pentru barbiturice, la modă dar şi creând dependenţă şi, inevitabil, finaluri triste...
Aţi putea spune că iar am deviat! Dar nu, eu am reţinut esenţa, drumul este mai important decât finalul. Drumul este cel care îţi face călătoria plăcută şi memorabilă. Ţinta atinsă devine de fapt doar o etapă a drumului care îşi urmează cursul. Am încercat mereu ca drumul meu să fie memorabil, iar de 10-12 ani de când drumurile mele turistice prin ţară şi prin lume s-au îndesit, în scop profesional, vreau să le fac memorabile şi pentru mine personal! Probabil că presa şi blogging-ul de turism sunt singurele care îţi permit asta peste 90 % ! Prin blog încerc să vă redau o parte, atât cât sunt capabil, din bucuria mea. La Mulţi Ani şi un 2014 excepţional!!!

Trimiteți un comentariu