Căutam un loc departe de fierbintele oraş-capitală dar uşor
de ajuns la el şi, comod cum sunt zilele astea, să pot să parchez maşina cât mai aproape.
Brusc mi-am adus aminte de nişte păţanii mai de demult prin zona Padina –
Peştera şi mi-am zis: „Hai să văd cum se mai prezintă controversatul TransBucegi!” Sâmbătă dimineaţa am luat drumul neterminatei A3, care m-a scos
pe undeva după Ploieşti, spre Băicoi, sau Paralela 45, dacă vă place mai mult.
Până în Comarnic, drumul a fost aproape liber, şi de poliţie şi de alţi
automobilişti. Ne-am întâlnit toţi în zona Comarnic-Posada, dar am depăşit, la
pas, şi acest hop! Chiar înainte de Sinaia am făcut stânga pe „alternativa”
spre Târgovişte, peste Păduchiosu’ (DN 71).
Am început deja să mă relaxez pe curbe şi, după 6 km, era să
ratez intrarea pe TransBucegi! În ultima clipă am văzut indicatorul H Peştera
şi pe cel de drum restricţionat şi am făcut dreapta în ac de păr pe DJ 713! A
urmat traseul de vis pe care mi-l reaminteam, similar cu un
mini-Transfăgărăşan, pe lângă Cabana Cuibul Dorului, cu o oprire de belvedere
şi poze multe la limita dintre Prahova şi Dâmboviţa şi o a doua oprire pe şaua
Dichiului, la cabana cu acelaşi nume. Aici le-am făcut cu mâna celor care se
duceau spre Piatra Arsă şi am pornit la vale spre hotelul Peştera, prin
Zănoaga, apoi prin dreapta lacului de acumulare Bolboci, Cheile Coteanu şi
lăsând în stânga Cabana Padina şi festivalul Padina-fest (DJ 713A, 714 + No
Name Road, 714), după 25 de km din drumul naţional şi circa o oră am parcat
lângă hotelul Peştera.
Am luat-o apoi la colindat locurile. Am renunţat rapid la
varianta cu telecabina spre Babele şi retur, optând pentru mişcare pe două
picioare, ceea ce s-a dovedit o alegere inspirată pentru că la Babele a plouat,
la noi nu! Aşadar, pe lângă schit, uşor la vale, apoi la deal (!) până la
Peştera Ialomiţei. Eu am găsit-o cu acces modernizat pe bani europeni, dar
închisă, dar la câteva zile s-a deschis oficial. Nu am putut însă să nu mă mir din nou de
mănăstirea crescută în gura peşterii, păzind parcă (sau dijmuind!) energiile
lumii închise în aceste locuri!
După „drumeţie”, trecând şi pe lângă numeroase grătare
sfârâind de proteine animale, am zis să mergem şi noi la hotel să ne alimentăm.
Am intrat prin locul de joacă pentru copii direct pe terasă, dar cum era
ocupată toată, am găsit o masă în interior, lângă bar. Cam după trei sferturi
de oră am primit prima bere, iar mâncarea după două ore! De ce n-am plecat? Nu
aveam alt loc cu potenţială mâncare! Data viitoare merg cu grătarul după mine…
Ce n-am înţeles, a fost remarca ospătăriţei, la plecare: „Mai veniţi pe la noi,
dar în cursul săptămânii… acum a fost aşa, mai ca la fast-food!” Care „fast”?
Dar, peisajele, drumul liniştitor, temperatura şi aerul de munte, dar şi
grupul de prieteni au făcut din această destinaţie una de repetat, chiar şi în
alt weekend călduros.
